ce este parohia

Ce este parohia

Pregătirea aperceptivă:

Recent, am primit de la Protopopiat, un Program catehetic (care a şi fost a fişat) pe care trebuie să-l susţinem în faţa Dvs în această perioadă a Postului Mare. La o sumară analiză se poate constata că 4 din cele  5  teme se referă la parohie, preot şi enoriaşi (Nu am înţeles cărei minţi luminate i-a aparţinut ideea genială de a ne obliga să vă vorbim, în Post, despre probleme administrative. Sîc!) 

Anunţarea temei :

Pe cale de consecinţă, vă voi vorbi astăzi despre parohie

Tratarea

În realitatea noastră bisericească, cea mai mică unitate, adică nucleul trupului bisericesc este parohia. Ea se prezintă ca adunare euharistică, în corelaţie, fireşte, cu Episcopia (Mitropolia), căreia aparţine în mod organic, precum şi ca Biserică sobornicească  într-un anumit loc şi timp. Credinciosul trăieşte taina Bisericii în viaţa şi realitatea parohiei lui. În cadrul ei, el îşi duce lupta desăvârşirii duhovniceşti şi se sfinţeşte, se uneşte cu fraţii lui în Hristos, realizând continuu existenţa lui în Hristos, cu alte cuvinte, caracterul bisericesc al vieţii lui. Prin urmare, cuvântul despre parohie şi viaţa ei este, de fapt, şi un cuvânt despre Biserica însăşi şi prezenţa ei în lume. Pentru a înţelege rolul parohiei în viaţa credincioşilor, trebuie să ne ducem chiar la începuturi

 Constituirea parohiei se face, dintru început, cu un singur şi unic scop: mântuirea membrilor ei, adică îndumnezeirea lor. Acest scop trebuie să rămână statornic şi neschimbat în toate veacurile,căci în caz contrar,  nu se poate vorbi despre Biserică-parohie. Viaţa parohiei se dezvoltă ca şi comuniune în Hristos, atunci când sunt respectate premisele care au fost valabile la constituirea Bisericii apostolice după Cincizecime. Aceste premise le exprimă cunoscutele texte de la F.AP. 2: 42-47 şi 4: 32-37.  Sfinţii Apostoli, după cum citim în aceste texte , şi toţi primii creştini stăruiau în învăţătura Apostolilor, în împărţirea bunurilor, în săvârşirea Dumnezeieştii Euharistii şi în rugăciuni. Acestea reprezintă hotarele vieţii în Hristos, aşa cum sunt rânduite prin iluminarea Sfântului Duh. Viaţa primilor creştini avea, aşadar, următorul cadru: predica apostolică, adică învăţătura credinţei, întâmpinarea nevoilor material-vitale ale credincioşilor, taina Dumnezeieştii Euharistii, ca centru absolut al vieţii în Hristos, şi cultul, prin care este formată această viaţă şi este făurit modul vieţuirii în Hristos.

   Viaţa în Hristos înseamnă oferirea întregii noastre vieţii lui Hristos, conform cuvântului cultului nostru: “pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” . Toată viaţa noastră… să o dăm înseamnă să o dăm şi pe cea duhovnicească, dar şi pe cea material-trupească. În Biserică este primit întregul om (suflet şi trup), împreună cu toată viaţa lui. De aceea, nici nu sunt despărţite problemele duhovniceşti de cele materiale ale omului. Sfinţii Apostoli şi Părinţi ne fac cunoscută o politică creştină în interiorul trupului lui Hristos, care preia şi împlinirea nevoilor materiale ale credincioşilor. Acest fapt este pecetluit prin alegerea celor şapte (F Ap, cap 6), care au fost hirotoniţi nu ca diaconi slujitori pentru slujbele Bisericii, ci ca slujitori privind nevoile materiale ale credincioşilor. În felul acesta îi văd Sinoadele şi Sfinţii noştri Părinţi pe cei şapte. Însă, noi am pierdut astăzi această slujire şi am predat-o stăpânilor lumii acesteia, care nu au nici o legătură cu Hristos şi Evanghelia Sa. Aşa s-a ajuns la faptul ca Biserica să fie considerată o chestiune spiritualistă, iar viaţa noastră în ea, adică în Biserică, să fie percepută doar ca o luptă de realizare materială. Dacă nu vom regăsi această dimensiune uitată a vieţii trupului Bisericii, în zadar vom încerca să ne fie sfinţit sufletul de către Hristos, de vreme ce trupul şi viaţa noastră materială le vom preda diavolului şi organelor lui.

Integrarea totală a omului în trupul lui Hristos nu depinde, însă, de o simplă hotărâre a omului, doar de voinţa lui.Acest fapt are anumite premise fundamentale şi inviolabile. Nu este ceva asemănător cu integrarea într-o anumită Asociaţie sau Corporaţie, unde sunt suficiente îndeplinirea unor formalităţi tipice şi împlinirea sau respectarea unor anumite convenţionalisme. Nu se sprijină, cu alte cuvinte, pe acţiuni şi fapte exterioare. Participarea la comuniunea în Hristos cere prelucrări interioare pentru om, după cum vedem chiar în Noul Testament. Este necesară, aşadar, abordarea corectă a acestei comuniuni, aş spune mai degrabă abordarea sfânt-duhovnicească, care este asigurată numai prin Sfinţii Părinţi şi nu printr-o hermeneutică universitară seacă.

Din Noul Testament, prin hermeneutica patristică, învăţăm cum se făcea în primele secole iniţierea, catehizarea introductivă, celor ce veneau în Biserică. După canonul al VII-lea al Sinodului al II-lea Ecumenic, în prima zi se numea cineva creştin, deşi nu participa, fiind catehumen, la viaţa tainică a Bisericii. Nu ştiu cum va reacţiona fiecare dintre noi, înştiinţat că cei mai cunoscuţi Sfinţi ai noştri, Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul, erau numiţi şi trăiau ca şi creştini în Atena, dar nu se împărtăşeau, din moment ce nu primiseră încă Botezul! În zilele noastre, când s-a generalizat faptul ca să fim botezaţi la vârsta prunciei, se consideră de la sine înţeleasă calitatea creştină şi dreptul de a participa cineva la Dumnezeiasca Împărtăşanie, chiar dacă după Botez, cum se întâlneşte la mulţi, persoana respectivă s-a îndepărtat cu totul de viaţa în Hristos. Era botezat, însă, careva după ce era introdus în practica curăţirii inimii lui de patimi, cu ajutorul duhovnicului său (aşa cum se face astăzi în mânăstiri), pentru a putea să primească în continuare iluminarea Sfântului Duh, adică botezul Duhului (Ioan, 3) întru inima sa. Botezul pruncilor exista într-adevăr, dar se făcea doar în familiile creştine la care existau premisele necesare, astfel încât pruncii cei botezaţi să-şi poată continua viaţa în Hristos alături de duhovnicul lor şi în cadrul propriilor familii.

Asocierea :

Dacă am dori să găsim astăzi ceva asemănător parohiei, am putea să luăm ca exemplu o mânăstire ortodoxă şi intrarea noastră în ea. Fratele de mânăstire (δόκιμος)este, păstrând analogiile, catehumenul Bisericii primare. Din lupta lui de a se integra în viaţa monahală putem să înţelegem, în mod analogic, ce însemna în primele secole intrarea în Biserică.

Generalizarea:

Se poate face referire la o paralelă între administraţia bisericească şi cea de stat (civilă):

Parohie -Protopopiat -Episcopie -Mitropolie -Patriarhie şi,

Sat -Comună -Judeţ -Regiune -Ţară

Aplicarea:

Îndemnuri în vederea împlinirii datoriilor în calitate de alcătuitori ai unei parohii.  

  În alcătuierea prezentei, am folosit diverse surse.