Cine sunt enoriasii
Cine sunt enoriașii
Duminica trecută vi s-a vorbit de către părintele Gheorghe despre Biserică și, îmi place să cred că,ați înțeles că despre Biserică se poate vorbi în mai multe sensuri : luptătoare și triumfătoare, edificiu (contrucție) și comunitate – trupul tainic al lui Hristos cât și despre însușirile ei : una, sfântă, sobornicească și apostolească.
Tratarea
Generic vorbind, prin Biserică s-a înțeles de la început ierarhia și poporul dreptcredincios. Aceste elemente intră în mod obligatoriu, în definirea Bisericii, deoarece în toți membrii acesteia lucrează puterea Harului divin în timp și loc, mai intens sau mai puțin.
Pentru credincioși se folosesc doi termeni : laici și mireni. Aceștia sunt întrebuințați ca sinonime, dar diferă din punct de vedere etimologic. Cuvântul “laic” derivă din grecescul λαος = popor. Etimologia aceasta este relevantă pentru eclesiologia și soteriologia creştină.
Cealaltă denumire de “mirean” - “cel uns cu mir” a apărut în limba română în contextul misteriologiei ortodoxe. Deşi DEX-ul limbii române pretinde că etimologia cuvântului derivă de la cuvântul slav “mireaninu”, sunt păreri care cred că ea trebuie căutată în cuvântul grecesc care înseamnă parfum, ulei sfinţit, folosit la ungerea credincioşilor după serviciul divin, la botez, la neprimirea ereticilor şi în alte împrejurări. Preoţii din afara mănăstirilor, care săvârşesc ungerea sunt numiţi “ preoţi de mir “. P.F Patriarh Daniel într-o ședință publică din 30. 08.20004, la Durău, a propus ca etimologia cuvântului mirean să fie pusă în legătură cu termenul slavon MNP care înseamnă : lume, univers, comunitate.
Mai trebuie să precizăm că Sfânta Scriptură folosesște pentru cele două elemente ale Bisericii termenii de păstor și turmă. Evident avem de- a face cu un sens figurat al cuvintelor. Termenii delimitează un singur aspect din învățătura mânturitoare. „Turmă și păstor”, arată datoria ierarhiei de a lua aminte la viața religioasă a credincioșilor. Aceștia nu constituie în mod propriu o turmă, o adunare de oameni lipsiți de dreptul la decizie. Dimpotrivă, întregul cult și toată viața Bisericii întregesc demnitatea omului în lumina învățăturii creștine. Starea privilegiată de creștini, temple ale Duhului Sfînt, vase alese ale harului, fii ai lui Dumnezeu situează pe membrii mireni ai Bisericii deasupra oricăreii asemănări reale cu o turmă.
Cunoașterea raportului dintre elementul laic și cel ierarhic prezintă o îndoită importanță pentru preot. Întâi se pot desprinde principii sănătoase de pastorație, mergând uneori până la revizuirea atitudinii față de elementul mirean, mădularele trupului tainic al Domnului sunt necesare unele altora. Ele își datorează prețuire, întrucât înaintează duhovnicește spre statura bărbatului desăvârșit. În al doilea rând, se consolidează chipul văzut al Bisericii, se dinamizează arterele de viață ale acestuia.
Ca factor constituiv al Bisericii, elemetul mirean are o misiune proprie și îndreptățire de a lua parte activă la desfășurarea vieții bisericești, ba chiar este răspunzător de această viață.
Propovăduirea Cuvântului, sfințirea omului și a naturii și conducerea poporului pe calea mîntuirii sunt atribuite ale Biseriicii. Ierarhia își primește puterea ca o însărcinare din partea lui Hristos și a Bisericii Sale. Totuși nici credincioșii nu sunt lipsiți de putere și de anumite atribuții în Biserică. Acest fapt îl exprimă convingător Sfântul Apostol Petru în prima epistolă “Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2, 9) . Autorul se inspiră din Vechiul Testament : “ Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt!" (Ies 19,6), fără ca inversiunea ce o operează în expresia împărăție preoțească să producă o schimbare de fond. Aceasta aparține Bisericii, evitându-se individualizarea. În plus, funcția acestei preoții este de mărturie comună, de vestire în lume. Textul apostolic are la bază o îndoită autoritate : inspirația divină și calitatea ierarhică a autorului. De aceea, se adresează aceasta creștinilor...”voi sunteți”... Cu toate acestea, protestanții îl folosesc pentru înlăturarea stării preoțești din Biserică. Sf Ap. Petru consideră preoția universală ca o stare harică activă deasupra stării naturale în care împărățea păcatul. El vorbește despre vestirea bunătăților ca experiență duhovnicească de care sunt capabili toți membri Bisericii.
Integrarea în viaţa sfânt-duhovnicească reprezintă o premisă fundamentală şi imuabilă pentru încorporarea corectă în viaţa bisericii-parohiei. Fiindcă viaţa duhovnicească este o premisă şi a sociabilităţii corecte. Virtuţile sociale nu pot niciodată să fie realizări individuale ale voinţei omului, ci roade ale Sfântului Duh, după mărturia Sfântului Apostol Pavel (Gal V, 22-23). Acolo unde nu este invocat şi trăit Sfântul Duh, nu există nici roada Lui. Creştinismul redus la datini şi o simplă moştenire, care sub această formă greşită s-a impus, cu trecerea veacurilor, în viaţa noastră, reprezintă cauza stării anormale din zilele noastre, când cuvântul lui Hristos, „cunosc pe ale Mele”, adică pe oile Mele, altfel spus, pe cei credincioşi Lui, „ şi ale Mele Mă cunosc pe Mine „ [ In X, 14], şi-a pierdut importanţa în viaţa parohiei noastre.
Integrarea în viaţa parohiei nu reprezintă, însă, doar ea o mare hotărâre din viaţa credinciosului. Chiar mai mare strădanie cere rămânerea lui în viaţa parohiei. Iar acest lucru se realizează doar printr-o singură metodă, asceza, care este legată de viaţa sfânt-duhovnicească. Acesta este singurul mod de rămânere în trupul lui Hristos şi acest lucru l-a cerut Hristos însuşi, zicând că „ împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”( Matei 11, 12). Cu alte cuvinte: harul lui Dumnezeu cere străduinţă/silinţă şi câţi cultivă această străduinţă/silinţă pun mâna pe împărăţia cerurilor. Însă, străduinţa/silinţa aceasta nu se îndreaptă către ceilalţi şi mediul credinciosului, ci către credinciosul însuşi. Este singura silinţă (βία)pe care o cunoaşte Biserica lui Hristos, pentru că Hristos nu se referă la faptul ca cineva să silească, să forţeze pe ceilalţi, ci să se silească pe sine însuşi spre trăirea vieţii sfânt-duhovniceşti. De aceea, asceza reprezintă fiinţa vieţii în Hristos şi cale permanentă de pocăinţă, care îl face pe om primitor al harului. Fără post, rugăciuni, pocăinţă, fapte de iubire şi de slujire nu poate cineva să fie creştin ortodox. Iar fără harul necreat al lui Dumnezeu, omul este mort duhovniceşte şi nu poate să trăiască viaţa lui Hristos, nici să fie membru activ al Bisericii locale.
Asocierea
Doar în mod patristic se poate înţelege că scopul principal al parohiei nu trebuie să fie redus doar la realizarea unei anumite lucrări sociale sau filantropice sau la săvârşirea de slujbe şi ceremonii somptuase, ci se cuvine ca parohia să fie un un loc viu şi activ de lucrare a mântuirii. În acest cadru trebuie să fie inclusă şi lucrarea parohiei de iubire şi de filantropie, pentru ca această lucrare să se afle în harul lui Hristos şi să fie de folos atât celui ce o înfăptuieşte, cât şi celui ce o primeşte. De altfel, este necesar faptul ca parohia noastră să nu mai fie considerată un loc de întâlnire ocazională, ci să devină centrul absolut al vieţii noastre, aşa cum a fost timp de atâtea secole la toate neamurile ortodoxe. Locaşul de cult, după cum se arată istoric, lucrează în istoria fiecărui neam, ca biserica centrală dintr-o mânăstire. În mânăstirea ortodoxă există o permanentă interconectare între Sfânta Masă, masa hranei materiale şi chilia monahului. Funcţiunea locaşului de cult se continuă în funcţiunea mesei hranei materiale şi a chiliei monahului. Aşa şi în societatea creştină, funcţiunea sau Liturghia locaşului de cult este continuată în casa fiecărui enoriaş, care este transformată în biserica cea din casă.
Cât timp vor exista mânăstiri ortodoxe, nu se pierde speranţa noastră. Mânăstirea reprezintă modelul şi îndreptarul vieţii noastre parohiale încă din secolul al IV-lea, când îşi începe prezenţa în lume, fiindcă, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur în anul 400 (Comentariul la Faptele Apostolilor), după cum trăiau primii creştini la Ierusalim, aşa trăiau şi în epoca lui, dar şi până în zilele noastre, monahii în mânăstiri. Având călăuză viaţa mânăstirilor noastre, vor fi revigorate şi parohiile noastre, punându-se în legătură spiritualitatea şi sociabilitatea, asceza şi lucrarea de slujire şi iubire. Episcopii noştri, ca monahi şi ei, continuând viaţa mânăstirii în Episcopiile lor (Episcopia este mânăstire în Ortodoxie), reprezintă legătura noastră permanentă cu parohia monahală şi ne conduc şi spre regăsirea identităţii parohiilor noastre din lume.
Generalizarea
De fapt tema catehezei de astăzi este : Cine sunt enoriașii? Or, până acum, nu am folosit niciodată acest termen. Așadar enoriașii sunt mermbrii unei enorii, un cuvânt grecesc care în înțelesul nostru înseamnă parohie. Pentru a respecta alcătuirea lucrării de față se poate spune că enoria și enoriașii săi, cu drepturile și îndatoririle ce le revin se aseamănă cu o families sau chiar cu societatea civilă în care unii sunt rînduiți să conducă și să învețe, alții să se supună și să-și însușească învățăturiile, într-o armonie deplină.
Aplicarea
Se va face referire la textele : Romani 13,1 ; I Cor 1,10 ; II Tes 11, 15 ; I Cor 3, 16;4,1
